În Evul Mediu, infecțiile ucideau mai mulți cavaleri decât rănile suferite direct pe câmpul de luptă.

În perioada medievală, medicina se baza pe teoria umorilor și nu pe germeni, concept care a fost demonstrat abia în secolul al XIX-lea de Louis Pasteur. Rănile de luptă erau adesea contaminate cu pământ, resturi de haine și bacterii precum Clostridium perfringens, agentul cauzal al gangrenei gazoase. Fără antibiotice, care au apărut abia după 1928 odată cu descoperirea penicilinei de către Alexander Fleming, sistemul imunitar era singura barieră împotriva sepsisului.Cercetările arheologice efectuate pe scheletele din bătălia de la Wisby din 1361 confirmă că mulți soldați supraviețuiau impactului inițial, dar prezentau semne de infecții osoase severe care duceau la deces ulterior. Chirurgii de campanie foloseau metode rudimentare precum cauterizarea cu fier înroșit sau aplicarea de oțet, însă acestea erau rareori eficiente împotriva infecțiilor profunde. Lipsa igienei instrumentelor medicale accelera răspândirea agenților patogeni între răniți.Statisticile istorice sugerează că rata mortalității post-operatorii în cazul amputațiilor medievale depășea 70 la sută din cauza șocului septic. Un studiu publicat în Journal of Military History indică faptul că bolile și infecțiile au rămas principala cauză de deces în conflictele armate până la începutul secolului al XX-lea. Astfel, mediul nesteril de pe câmpul de luptă transforma orice victorie militară într-o luptă disperată pentru supraviețuire biologică.