Astronomii folosesc supernovele de tip Ia ca „rigle cosmice” pentru a măsura distanțele uriașe din Univers.

O supernovă de tip Ia apare într-un sistem binar în care o pitică albă atrage materie de la o stea companion. Procesul continuă până când pitica albă atinge limita Chandrasekhar, stabilită la aproximativ 1,44 mase solare. În acest moment, presiunea și temperatura declanșează o fuziune nucleară necontrolată a carbonului, ducând la o explozie termonucleară violentă.Deoarece toate aceste stele explodează exact la aceeași masă critică, ele eliberează aproximativ aceeași cantitate de energie și lumină de fiecare dată. Această uniformitate le transformă în „lumânări standard”, obiecte a căror luminozitate intrinsecă este cunoscută cu precizie. Prin compararea strălucirii aparente observate de pe Pământ cu luminozitatea lor reală, astronomii pot aplica legea inversului pătratului distanței pentru a afla locația exactă a galaxiei gazdă.În anul 1998, două echipe independente de cercetători, conduse de Saul Perlmutter, Brian Schmidt și Adam Riess, au utilizat aceste supernove pentru a observa galaxii foarte îndepărtate. Descoperirea lor a fost șocantă: Universul nu doar că se extinde, dar viteza de expansiune crește sub influența energiei întunecate. Această realizare a fost recompensată cu Premiul Nobel pentru Fizică în anul 2011.Măsurătorile bazate pe supernovele de tip Ia rămân unul dintre cei mai importanți piloni ai cosmologiei moderne. Ele ajută la calibrarea scării distanțelor cosmice și la determinarea constantei lui Hubble, care descrie rata actuală de expansiune a spațiului. Fără aceste „rigle” precise, înțelegerea noastră despre destinul final al Universului ar fi mult mai limitată.