Civilizațiile antice credeau că diamantele sunt lacrimi ale zeilor sau fragmente din stele căzătoare.

Fascinția pentru diamante datează de mii de ani, primele mențiuni documentate provenind din India secolului IV î.Hr. În textele sanscrite, diamantele erau numite „vajra”, termen care înseamnă atât fulger, cât și diamant, sugerând o origine cerească violentă și luminoasă. Filozofii greci precum Platon credeau că diamantele sunt ființe vii care conțin spirite cerești, o idee care a persistat până în Evul Mediu.Din punct de vedere științific, diamantele se formează la adâncimi de peste 150 de kilometri sub scoarța terestră, în condiții de presiune și temperatură extreme. Acestea sunt aduse la suprafață prin erupții vulcanice rare numite conducte de kimberlit. Deși anticii credeau că diamantele cad din cer, cercetările moderne de la NASA au confirmat prezența „nanodiamantelor” în meteoritii care lovesc Pământul, oferind un sâmbure de adevăr miturilor antice.Etimologia cuvântului provine din grecescul „adamas”, un termen folosit de poetul Hesiod în secolul VIII î.Hr. pentru a descrie cele mai dure substanțe cunoscute. În Roma Antică, Pliniu cel Bătrân a descris diamantele în lucrarea sa „Naturalis Historia” din anul 77 d.Hr., numindu-le cele mai prețioase obiecte din lume. Această reputație de invincibilitate a transformat diamantele în simboluri ale puterii regale și militare timp de milenii.