Sunetul viorilor Stradivarius se datorează densității unice a lemnului, influențată de o perioadă climatică extrem de rece.

Secretul viorilor Stradivarius a fost investigat de cercetători precum Henri Grissino-Mayer de la Universitatea din Tennessee și Lloyd Burckle de la Universitatea Columbia. Studiul lor, publicat în jurnalul „Dendrochronologia”, a demonstrat că perioada cunoscută sub numele de Minimul Maunder (1645-1715) a fost crucială pentru calitatea sunetului. În acești 70 de ani, activitatea solară redusă a dus la temperaturi extrem de scăzute în Europa, încetinind metabolismul arborilor.Această creștere lentă a produs un lemn de molid cu o structură celulară extrem de densă și uniformă, având inele anuale foarte apropiate. Analizele cu computerul tomograf efectuate pe viorile Stradivarius au arătat că densitatea lemnului este mult mai omogenă comparativ cu arborii care cresc în climatele mai calde de astăzi. Această uniformitate permite vibrațiilor să circule mai eficient prin corpul instrumentului, oferind acea claritate acustică legendară.Pe lângă densitate, studiile chimice conduse de Joseph Nagyvary de la Universitatea Texas A&M au scos la iveală că lemnul era tratat cu minerale precum borax, zinc și cupru pentru a preveni atacul insectelor. Această combinație între lemnul „călit” de frig și tratamentele chimice de epocă a creat un profil acustiv unic. Deoarece clima actuală este mult mai caldă, arborii moderni cresc prea repede, ceea ce face imposibilă obținerea aceleiași calități a materiei prime, indiferent de măiestria lutierului.