Oțelul fabricat după 1945 este ușor radioactiv, forțând cercetătorii să folosească metal recuperat de pe epavele din Al Doilea Război Mondial.

Fenomenul a început pe 16 iulie 1945, odată cu testul nuclear Trinity din New Mexico, urmat de peste 500 de explozii atmosferice până la semnarea Tratatului de Interzicere Parțială a Testelor în 1963. Aceste explozii au eliberat în atmosferă izotopi precum Cobalt-60, care sunt absorbiți în oțelul modern în timpul procesului Bessemer sau prin utilizarea furnalelor cu oxigen de bază.Echipamentele precum contoarele Geiger, scanerele medicale de tip Whole Body Counting și senzorii pentru sateliți necesită un mediu cu zgomot radioactiv zero pentru a funcționa corect. Chiar și o cantitate infimă de Cobalt-60 în structura metalică a aparatului poate genera semnale false care compromit datele științifice. Din acest motiv, industria se bazează pe oțelul produs înainte de 1945, care nu a fost expus acestor radionuclizi antropogeni.Cea mai faimoasă sursă pentru acest metal rar este flota germană de la Scapa Flow, unde 52 de nave au fost sabordate în 1919. De-a lungul deceniilor, companii specializate au recuperat mii de tone de oțel de pe fundul mării pentru a aproviziona instituții precum NASA sau laboratoarele de fizică nucleară. Deși nivelul radiațiilor atmosferice a scăzut semnificativ de la oprirea testelor de suprafață, oțelul vechi rămâne standardul de aur pentru puritatea radiologică.