Înainte de inventarea daracului mecanic, curățarea bumbacului pentru hainele unei singure familii dura un an întreg.

Invenția daracului mecanic (cotton gin) de către Eli Whitney în 1793 a reprezentat un punct de cotitură în istoria economică a Statelor Unite și a lumii. Înainte de această inovație, un muncitor putea curăța manual doar aproximativ 0,5 kilograme de bumbac pe zi. Semințele erau prinse strâns de fibre, iar extragerea lor necesita o forță și o răbdare considerabile, făcând producția de masă imposibilă.Mașina lui Whitney folosea un cilindru rotativ cu dinți de sârmă care trăgeau fibrele de bumbac printr-o sită, lăsând semințele în urmă. Acest mecanism simplu a crescut productivitatea de peste 50 de ori aproape instantaneu. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, producția de bumbac din SUA a crescut de la 1,5 milioane de kilograme în 1790 la peste 1 miliard de kilograme în 1860.Această explozie tehnologică a transformat bumbacul în principala marfă de export a Americii, reprezentând peste jumătate din valoarea totală a exporturilor țării la acea vreme. Totuși, eficiența mașinii a avut și o consecință socială tragică. Cererea masivă de bumbac a dus la consolidarea și extinderea sclaviei în statele din sud, deoarece era nevoie de tot mai mulți oameni pentru a planta și recolta bumbacul care acum putea fi procesat atât de rapid.Impactul a fost global, alimentând fabricile textile din Anglia și declanșând prima Revoluție Industrială. Fără daracul mecanic, bumbacul ar fi rămas un material de lux, inaccesibil majorității populației. Astăzi, principiile de bază ale designului lui Whitney sunt încă utilizate în variantele moderne și automatizate ale procesului de prelucrare a fibrelor naturale.