Luna pare mult mai mare la orizont decât sus pe cer, deși dimensiunea ei rămâne neschimbată.

Iluzia Lunii este un fenomen optic documentat încă din antichitate, fiind menționat de Aristotel în secolul al IV-lea î.Hr. și mai târziu de astronomul Ptolemeu. Deși mulți cred că atmosfera Pământului acționează ca o lupă, acest lucru este fals. În realitate, refracția atmosferică face ca Luna să pară chiar ușor mai mică pe verticală atunci când este aproape de orizont.Cea mai acceptată explicație științifică modernă este „Ipoteza Distanței Aplatizate”. Creierul uman percepe bolta cerească nu ca pe o sferă perfectă, ci ca pe o cupolă turtită. Obiectele de la orizont sunt percepute ca fiind mai îndepărtate decât cele de deasupra capului. Deoarece Luna are aceeași dimensiune unghiulară de aproximativ 0,5 grade în ambele poziții, creierul compensează distanța mai mare percepută la orizont prin mărirea dimensiunii obiectului.Un alt factor important este „Iluzia Ebbinghaus”, unde mărimea unui obiect este judecată în raport cu obiectele înconjurătoare. La orizont, Luna este flancată de detalii terestre familiare care accentuează contrastul de mărime. Experimentele realizate de psihologi precum Lloyd Kaufman în anii 1960 au demonstrat că, dacă eliminăm reperele vizuale, iluzia dispare. Această eroare de procesare vizuală rămâne unul dintre cele mai fascinante exemple de modul în care creierul interpretează realitatea fizică.