Pe vârful Everest, aerul rarefiat și vânturile extreme pot face ca temperatura resimțită să scadă sub -60°C.

Muntele Everest, situat la granița dintre Nepal și China, atinge o înălțime oficială de 8.848,86 metri. La această altitudine, presiunea atmosferică este de aproximativ 300 hPa, adică doar o treime din valoarea de la nivelul mării. Deoarece aerul este mult mai puțin dens, acesta nu are capacitatea termică de a stoca energia solară sau de a izola corpul uman, fenomen cunoscut sub numele de rarefiere.Un factor critic este Curentul Jet (Jet Stream), un râu de aer cu mișcare rapidă care lovește vârful în special în lunile de iarnă. Conform datelor meteorologice colectate de National Geographic și Rolex în 2019 prin instalarea celor mai înalte stații meteo din lume, rafalele pot atinge viteze de peste 280 km/h. Această viteză a vântului accelerează pierderea căldurii prin convecție, un proces care elimină stratul subțire de aer cald de la suprafața pielii.Efectul combinat este măsurat prin indicele de răcire eoliană (wind chill). Chiar dacă temperatura reală a aerului nu este cea mai scăzută de pe planetă, recordul fiind de -89,2°C în Antarctica la stația Vostok în 1983, condițiile de pe Everest sunt adesea mai periculoase pentru alpiniști. Hipoxia, sau lipsa oxigenului, agravează situația deoarece inima și plămânii depun un efort imens, reducând fluxul sanguin către extremități pentru a proteja organele vitale.Acest mecanism de supraviețuire face ca degetele de la mâini și picioare să devină extrem de vulnerabile la degerături rapide. Studiile medicale efectuate în Tabăra de Bază a Everestului confirmă că metabolismul bazal scade semnificativ la altitudini mari, limitând termogeneza. Fără echipament specializat și oxigen suplimentar, corpul uman intră rapid în hipotermie severă în aceste condiții extreme.