Arhitectura barocă a popularizat coloanele salomonice, a căror formă de spirală creează o iluzie spectaculoasă de mișcare și energie.

Coloana salomonică, cunoscută și sub numele de coloană elicoidală, a devenit un simbol al puterii și teatralității baroce în secolul al XVII-lea. Deși forma fusese utilizată sporadic în antichitate, Gian Lorenzo Bernini a consacrat-o între anii 1624 și 1633, când a proiectat Baldachinul din Bazilica Sfântul Petru de la Vatican. Această structură monumentală, înaltă de aproximativ 29 de metri, a necesitat cantități uriașe de bronz, extras parțial din structura Panteonului din Roma.Numele de „salomonic” provine dintr-o legendă medievală conform căreia împăratul Constantin cel Mare ar fi adus coloane similare de la Templul lui Solomon din Ierusalim pentru a decora vechea bazilică romană. În realitate, acele coloane originale proveneau probabil din Grecia, dar asocierea cu regele biblic a oferit noului stil o legitimitate sacră incontestabilă. Arhitecții baroci au exploatat forma de tirbușon pentru a manipula lumina și umbra, creând o profunzime vizuală pe care coloanele clasice, precum cele dorice sau corintice, nu o puteau oferi.Din punct de vedere tehnic, realizarea acestor coloane a reprezentat o provocare inginerească majoră, necesitând matrițe complexe pentru turnarea bronzului sau tehnici avansate de sculptură în piatră. Dinamismul lor este studiat astăzi ca un exemplu de „horror vacui” și de dorință a Bisericii Catolice de a impresiona credincioșii în timpul Contrareformei. Această inovație a influențat masiv arhitectura religioasă din întreaga Europă și America Latină, devenind un element definitoriu al barocului spaniol și portughez.