În perioada Carbonifer, nivelul ridicat de oxigen a permis apariția unor libelule gigantice cu o anvergură a aripilor de peste 60 de centimetri.

Perioada Carbonifer, desfășurată între aproximativ 358 și 298 de milioane de ani în urmă, a fost marcată de o explozie a vegetației terestre care a ridicat nivelul de oxigen atmosferic la un maxim istoric de 35%. Această hiperoxie a avut un impact direct asupra fiziologiei artropodelor, în special a genului Meganeura monyi, descoperit în Franța în anul 1880 de către paleontologul Charles Brongniart. Fosilele arată că acest prădător aerian avea o anvergură a aripilor de până la 70 de centimetri, fiind una dintre cele mai mari insecte care au trăit vreodată.Spre deosebire de vertebrate, insectele nu posedă un sistem circulator activ pentru transportul gazelor, bazându-se pe o rețea de tuburi traheale. Oxigenul se deplasează prin aceste tuburi prin difuzie pasivă, un proces care devine ineficient pe distanțe lungi în condițiile actuale de 21% oxigen. Studiile realizate de cercetători precum Jon Harrison de la Arizona State University au demonstrat că, într-o atmosferă bogată în oxigen, gazul poate penetra mai adânc în țesuturi, permițând corpului să crească în volum fără a suferi de hipoxie.Pe măsură ce nivelul de oxigen a scăzut la sfârșitul Permianului, aceste insecte gigantice nu au mai putut susține metabolismul necesar pentru dimensiunile lor masive și au dispărut. Totodată, apariția și evoluția păsărilor timpurii a pus o presiune suplimentară asupra insectelor mari, forțându-le să evolueze spre dimensiuni mai mici pentru agilitate și supraviețuire. Astăzi, Meganeura rămâne un simbol al modului în care compoziția chimică a atmosferei poate dicta limitele biologice ale vieții pe Pământ.