Inima unui iac este atât de mare încât ocupă aproape un sfert din cavitatea sa toracică.

Iacul (Bos grunniens) trăiește la altitudini cuprinse între 3.000 și 5.400 de metri pe Platoul Tibetan, unde presiunea parțială a oxigenului este cu aproape 40% mai mică decât la nivelul mării. Pentru a compensa acest deficit, selecția naturală a favorizat o inimă masivă și plămâni supradimensionați. Inima unui iac reprezintă aproximativ 1% din greutatea sa corporală totală, comparativ cu doar 0,4% în cazul bovinelor domestice de joasă altitudine.Un studiu genetic publicat în revista Nature Genetics în 2012 a identificat gene specifice, precum ADAM17, care ajută iacul să reziste la hipoxie prin optimizarea transportului de oxigen. Spre deosebire de alte animale care produc prea multe globule roșii la altitudine, ceea ce îngroașă sângele și suprasolicită inima, iacul menține un sânge fluid. Această adaptare previne hipertensiunea pulmonară și insuficiența cardiacă pe care alte specii le-ar experimenta în aceleași condiții.Cercetările efectuate de Academia Chineză de Științe au demonstrat că ventriculul drept al iacului este deosebit de robust pentru a pompa sângele prin plămânii adaptați la aer rarefiat. Această eficiență metabolică este atât de avansată încât iacul poate parcurge distanțe mari pe teren accidentat transportând încărcături grele, fără a prezenta semne de epuizare respiratorie. Studiul acestor mecanisme oferă perspective valoroase pentru medicina umană în tratarea bolilor cardiovasculare legate de lipsa cronică de oxigen.