Anumite plante de deșert pot extrage apă din aer chiar și la o umiditate de numai 30%.

Planta Welwitschia mirabilis din deșertul Namib reprezintă unul dintre cele mai fascinante exemple de adaptare biologică la secetă extremă. Această specie poate trăi între 400 și 1.500 de ani bazându-se aproape exclusiv pe umiditatea din ceața matinală. Frunzele sale lungi posedă un număr neobișnuit de mare de stomate pe ambele fețe, aproximativ 250 pe milimetru pătrat, care rămân deschise în timpul perioadelor cu ceață pentru a absorbi apa direct din atmosferă.Cercetările publicate în jurnale de specialitate precum Nature Communications au analizat modul în care microstructurile de pe suprafața frunzelor facilitează acest proces. Unele plante de deșert utilizează o rețea de șanțuri microscopice și perișori numiți trichomi pentru a crea un efect de capilaritate. Această structură permite colectarea moleculelor de apă chiar și atunci când umiditatea relativă scade la pragul critic de 30%, o valoare la care majoritatea plantelor agricole intră în colaps fiziologic.Un alt exemplu notabil este arbustul de creozot (Larrea tridentata) din deșertul Mojave, care folosește o rășină protectoare pentru a preveni evaporarea și a capta condensul. Studiile efectuate la instituții precum Universitatea din Chicago au demonstrat că aceste mecanisme de recoltare a apei sunt atât de eficiente încât au devenit modele pentru tehnologia biomimetică. Oamenii de știință dezvoltă acum materiale sintetice care imită aceste micro-canale pentru a extrage apă potabilă din aer în regiunile aride ale globului.