Anumite dune de nisip pot „cânta” la fel de tare ca un avion care zboară la joasă înălțime.

Fenomenul dunelor cântătoare a fost documentat încă din secolul al XIII-lea de către Marco Polo în Deșertul Gobi. Acesta apare atunci când avalanșele de nisip provoacă frecarea între miliarde de granule, transformând energia cinetică în unde sonore. Pentru ca sunetul să fie emis, nisipul trebuie să fie foarte uscat, iar granulele trebuie să aibă o formă rotundă și să conțină multă silice.Cercetările efectuate de fizicieni de la CNRS din Franța au demonstrat că frecvența sunetului depinde de dimensiunea granulelor de nisip. În dunele din Maroc, granulele de 160 de microni produc o notă constantă de Sol diez, în timp ce în Oman, granulele de dimensiuni diferite creează un amestec de frecvențe. Intensitatea sunetului poate ajunge la 105 decibeli, un nivel comparabil cu cel al unui pickhammer sau al unui avion care trece pe deasupra.Un studiu publicat în jurnalul „Geophysical Research Letters” explică faptul că vibrațiile sunt amplificate de straturile inferioare ale dunei, care acționează ca o cutie de rezonanță. Acest fenomen natural rar a fost identificat în aproximativ 35 de locații din întreaga lume, inclusiv în Deșertul Sahara și Parcul Național Great Sand Dunes din Colorado. Oamenii de știință continuă să studieze aceste „voci ale deșertului” pentru a înțelege mai bine dinamica fluidelor și a materialelor granulare.