Actorii din epoca filmului mut foloseau gesturi exagerate deoarece camerele vechi nu puteau surprinde expresiile faciale subtile.

În perioada filmului mut, cuprinsă aproximativ între anii 1894 și 1929, tehnologia cinematografică era limitată de manevrarea manuală a camerelor. Majoritatea filmelor erau înregistrate la o rată variabilă, de obicei între 14 și 18 cadre pe secundă (fps), spre deosebire de standardul modern de 24 fps stabilit ulterior de industria de la Hollywood.Această rată scăzută de eșantionare vizuală crea un efect de sacadare și pierdea detaliile de finețe ale feței umane. Dacă un actor clipea rapid sau făcea o grimasă ușoară, camera pur și simplu nu înregistra suficiente imagini pentru ca ochiul uman să perceapă mișcarea ca fiind fluidă sau clară pe ecranul mare.Pentru a compensa, actori precum Charlie Chaplin și Buster Keaton au împrumutat tehnici din pantomimă și Vaudeville. Ei foloseau întregul corp pentru a exprima o stare civilă, transformând fiecare emoție într-un semnal vizual puternic care putea fi înțeles chiar și de spectatorii din rândurile din spate ale cinematografelor.Odată cu introducerea sistemului Vitaphone în 1926 și lansarea filmului „The Jazz Singer” în 1927, sunetul a devenit prioritar. Tehnologia a forțat standardizarea la 24 fps pentru a asigura claritatea audio, permițând totodată camerelor să surprindă nuanțe actoricești mult mai realiste și naturale.