După operații, unii medici le cer pacienților să fluiere pentru a verifica dacă plămânii și diafragma funcționează corect.

Această practică medicală se bazează pe mecanica respiratorie complexă necesară pentru a produce un sunet controlat și constant. Fluieratul implică o coordonare precisă între diafragmă, mușchii intercostali și mușchii abdominali pentru a genera o presiune subglotică stabilă. Studiile clinice arată că această acțiune forțează pacientul să efectueze o expirație prelungită împotriva unei rezistențe, similară cu tehnica de respirație cu buzele strânse utilizată în kinetoterapie.După anestezia generală, pacienții prezintă adesea un risc ridicat de atelectazie, o condiție în care mici porțiuni ale plămânilor se colabează. Un studiu publicat în Journal of Clinical Nursing subliniază importanța exercițiilor de respirație profundă pentru a menține alveolele deschise. Fluieratul acționează ca un indicator rapid de performanță, deoarece necesită un volum de aer mai mare decât respirația normală de repaus.De asemenea, capacitatea de a fluiera confirmă integritatea nervului laringeu recurent și a controlului motor facial, care pot fi afectate în timpul anumitor intervenții chirurgicale. Spitalele moderne folosesc adesea spirometria stimulativă, dar fluieratul rămâne o metodă informală și eficientă de evaluare la patul bolnavului. Această tehnică ajută la mobilizarea secrețiilor bronșice și îmbunătățește oxigenarea sângelui în primele ore critice de recuperare post-operatorie.