Cum reușeau vechile telefoane cu disc să transmită numărul apelat?
Telefoanele cu disc foloseau impulsuri electrice pentru a forma numerele, nu tonuri sonore.
Fiecare cifră formată pe un disc rotativ întrerupea scurt circuitul electric, generând un număr corespunzător de impulsuri. Cifra 5 producea cinci impulsuri, în timp ce cifra 0 producea zece. Aceste semnale erau numărate de echipamentele din centrală pentru a direcționa apelul. Deoarece fiecare impuls dura o fracțiune de secundă, formarea numerelor lungi era un proces lent.
Nerd Mode
Sistemul de formare a numerelor prin impulsuri, cunoscut sub numele de semnalizare decadică, a fost fundamentul telefoniei timp de aproape un secol. Această tehnologie a fost patentată de Almon Strowger în 1891, după ce acesta a inventat primul comutator automat pentru a elimina necesitatea operatorilor umani. Discul rotativ funcționează prin deschiderea și închiderea repetată a buclei de curent continuu, un proces numit 'loop disconnect'.Standardul tehnic impunea ca impulsurile să fie transmise cu o viteză de aproximativ 10 impulsuri pe secundă. Fiecare impuls consta dintr-o perioadă de 'pauză' de 60 de milisecunde și o perioadă de 'contact' de 40 de milisecunde. Din acest motiv, cifra 0 era cea mai lentă, necesitând o secundă întreagă doar pentru a fi transmisă către centrală. Această limitare fizică a dus la designul telefoanelor unde cifrele mici sunt plasate la începutul cursei discului.Începând cu anul 1963, compania Bell Labs a introdus sistemul DTMF (Dual-Tone Multi-Frequency), cunoscut sub numele comercial de 'Touch-Tone'. Spre deosebire de impulsurile mecanice, DTMF folosește combinații de două frecvențe audio specifice pentru fiecare tastă, permițând centralelor electronice să identifice cifra instantaneu. Trecerea la DTMF a redus timpul de formare a unui număr de la peste 10 secunde la mai puțin de o secundă, revoluționând eficiența rețelelor globale.
Fapt verificat
FP-0002763 · Feb 17, 2026