Termenul „Baroc” a fost inițial o insultă care descria o perlă cu formă neregulată.

Etimologia cuvântului „baroc” își are rădăcinile în termenul portughez „barroco”, care în secolul al XVI-lea desemna o perlă cu neregularități naturale. Această utilizare tehnică a fost preluată de bijutierii europeni pentru a descrie orice obiect care nu respecta simetria clasică. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, termenul a intrat în vocabularul criticii de artă ca o formă de batjocură la adresa stilului dominant din secolul precedent.Critici precum Francesco Milizia au folosit cuvântul pentru a descrie arhitectura lui Francesco Borromini sau picturile lui Caravaggio ca fiind „confuze” și „absurde”. Acești teoreticieni neoclasici considerau că dinamismul și complexitatea barocului încălcau regulile stricte de proporție stabilite în timpul Renașterii. Ei vedeau formele curbe și detaliile opulente ca pe o distorsiune a frumosului ideal, similară cu imperfecțiunea unei perle deformate.Abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, datorită lucrărilor unor istorici de artă precum Heinrich Wölfflin, termenul și-a pierdut conotația negativă. În lucrarea sa din 1888, „Renaștere și Baroc”, Wölfflin a redefinit stilul ca pe o evoluție legitimă și necesară a artei europene. Astăzi, perioada barocă (aproximativ 1600-1750) este studiată ca un apogeu al teatrului vizual, al contrastelor de lumină și al grandorii arhitecturale.