„Roza vânturilor” de pe hărți a fost numită inițial după direcțiile vânturilor, nu după punctele cardinale magnetice.

Originea rozei vânturilor datează din antichitate, fiind utilizată de navigatorii greci și etrusci înainte de inventarea busolei magnetice în secolul al XII-lea. Primul cartograf care a inclus o roză a vânturilor pe o hartă nautică a fost Angelino Dulcert, în celebrul său portolan din anul 1339. Această diagramă nu era doar un element decorativ, ci un instrument matematic esențial pentru calcularea rutei pe mare.Fiecare direcție era asociată cu un vânt specific din bazinul mediteraneean. Nordul era Tramontana, Nord-Estul era Greco, Estul era Levante, Sud-Estul era Scirocco, Sudul era Ostro, Sud-Vestul era Libeccio, Vestul era Ponente, iar Nord-Vestul era Maestro. Aceste nume reflectau experiența practică a marinarilor care trebuiau să anticipeze condițiile meteorologice în funcție de originea maselor de aer.Tranziția către busola modernă a păstrat această structură, dar a adăugat elemente simbolice. Simbolul fleur-de-lis, care marchează nordul pe majoritatea busolelor, a apărut în secolul al XIV-lea. Istoricii explică faptul că acesta este o evoluție grafică a literei „T” (de la Tramontana), combinată uneori cu simbolul crucii pentru a indica direcția spre Ierusalim din perspectiva navigatorilor europeni.Studiile realizate de Institutul de Istorie a Științei din Florența confirmă că roza vânturilor a evoluat de la 8 la 16 și ulterior la 32 de puncte de diviziune. Această fragmentare a permis o precizie de navigare de 11,25 grade pentru fiecare „romb” al busolei. Chiar și astăzi, în era GPS-ului, terminologia și structura vizuală a rozei vânturilor rămân fundamentale în cartografie și meteorologie.