Navele spațiale folosesc gravitația planetelor ca pe niște „praștii” cosmice pentru a câștiga viteză fără consum de combustibil.

Asistența gravitațională, cunoscută și sub numele de „gravity assist” sau „flyby”, este o manevră orbitală fundamentată pe legile mecanicii cerești ale lui Isaac Newton. Prima utilizare teoretică a conceptului a fost propusă de matematicianul sovietic Iuri Kondratiuk în 1918, însă aplicarea practică a început în anii 1960. Michael Minovitch, un cercetător de la Jet Propulsion Laboratory (JPL), a demonstrat în 1961 că această metodă poate fi folosită pentru a propulsa navele spre exteriorul Sistemului Solar.Manevra funcționează prin transferul de moment cinetic de la planetă către sonda spațială. Deși planeta pierde o fracțiune infinitezimală din viteza sa orbitală, impactul asupra navei este masiv, oferindu-i o accelerație semnificativă. Un exemplu istoric este misiunea Mariner 10 din 1973, prima care a folosit gravitația planetei Venus pentru a ajunge la Mercur. Fără această tehnică, nava ar fi avut nevoie de o rachetă mult mai puternică pentru a învinge atracția Soarelui.Celebrele sonde Voyager 1 și Voyager 2, lansate în 1977, au utilizat o aliniere rară a planetelor care are loc o dată la 175 de ani. Această configurație le-a permis să viziteze succesiv Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun folosind asistența gravitațională a fiecărei planete pentru a „sări” la următoarea. În prezent, misiunea Parker Solar Probe a NASA utilizează șapte treceri pe lângă Venus pentru a-și ajusta orbita și a se apropia de Soare la o distanță record de 6,1 milioane de kilometri.