Heliul răcit aproape de zero absolut devine un superfluid care poate urca pe pereții vaselor.

Fenomenul de superfluiditate a fost descoperit în anul 1937 de către fizicienii Pyotr Kapitsa, John F. Allen și Don Misener. Aceștia au observat că heliul-4, răcit sub punctul lambda de aproximativ 2,17 Kelvin (circa -271 grade Celsius), trece printr-o tranziție de fază unică. În această stare, lichidul prezintă o vâscozitate zero, ceea ce înseamnă că nu pierde energie cinetică prin frecare internă.Acest comportament este explicat prin condensarea Bose-Einstein, unde un număr mare de atomi ocupă aceeași stare cuantică fundamentală. La scară macroscopică, heliul formează o peliculă subțire numită pelicula Rollin, care are o grosime de doar câțiva nanometri. Această peliculă „se târăște” pe suprafețele vasului datorită forțelor capilare, nefiind încetinită de frecare, ceea ce îi permite să iasă din recipient.Cercetările ulterioare efectuate de Lev Landau, care a primit Premiul Nobel în 1962, au oferit fundamentul teoretic pentru înțelegerea acestor lichide cuantice. Superfluiditatea este esențială în fizica modernă pentru studierea fenomenelor cuantice la scară vizibilă și are aplicații în răcirea magneților supraconductori din acceleratoarele de particule, precum cel de la CERN. Fără această proprietate, multe dintre experimentele de înaltă precizie din criogenie ar fi imposibile.