Fluieratul în teatru este considerat un semn de ghinion deoarece, în trecut, acesta era semnalul folosit pentru manevrarea decorurilor grele.

Această superstiție teatrală își are rădăcinile în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, când teatrele au început să folosească sisteme complexe de scripeți și frânghii. Deoarece marinarii erau singurii experți în noduri și manevrarea greutăților mari cu ajutorul parâmelor, aceștia au fost angajați ca mașiniști de scenă. Acești profesioniști aduceau cu ei codul de comunicare de pe nave, bazat pe semnale sonore specifice.Pe mare, fluierul de marinar (boatswain's call) era esențial pentru a transmite ordine peste zgomotul furtunilor sau al valurilor. În spațiul închis al teatrului, aceste sunete ascuțite indicau momentul exact în care un decor trebuia să coboare din 'turnul scenei'. Un fluierat nepotrivit din partea unui actor sau a unui vizitator putea duce la o eroare fatală de comunicare.Dacă un mașinist confunda un fluierat oarecare cu un ordin oficial, putea elibera greutăți de sute de kilograme direct peste persoanele de pe scenă. Din acest motiv, regulile de siguranță au fost impuse cu strictețe, transformându-se în timp într-o superstiție adânc înrădăcinată. Chiar și în prezent, în teatrele moderne care folosesc sisteme digitale, fluieratul în culise este privit cu reticență de către personalul tehnic.