Egiptenii antici foloseau pâinea mucegăită pentru a trata infecțiile cu mii de ani înainte de descoperirea penicilinei.

Papirusul Ebers, datat în jurul anului 1550 î.Hr., este unul dintre cele mai vechi documente medicale care atestă utilizarea substanțelor organice mucegăite în tratamente. Deși egiptenii nu înțelegeau biologia microscopică, ei au observat empiric că anumite tipuri de mucegai opreau puroiul și inflamația. Această practică a fost documentată și în alte texte antice, precum Papirusul Edwin Smith, care se concentrează pe chirurgie și traume.Mucegaiul care crește pe pâine sau cereale aparține adesea genului Penicillium. Aceste ciuperci produc metaboliți secundari numiți antibiotice pentru a elimina bacteriile concurente din mediul lor. Alexander Fleming a redescoperit oficial acest fenomen abia în anul 1928, când a observat cum mucegaiul Penicillium notatum a distrus o cultură de stafilococ în laboratorul său din Londra.Eficiența metodei egiptene se baza pe aplicarea directă a acestor agenți antibacterieni pe zona afectată. Cercetările moderne confirmă că mediul cald și umed al unei răni permitea compușilor din mucegai să acționeze eficient împotriva agenților patogeni. Această formă timpurie de bioterapie demonstrează un nivel surprinzător de observație clinică într-o perioadă în care bolile erau atribuite spiritelor rele.