Stelele binare de contact sunt atât de apropiate încât împart aceeași atmosferă, formând o structură cosmică în formă de alună.

Sistemele binare de contact, cunoscute sub numele de variabile W Ursae Majoris (W UMa), reprezintă o etapă extremă în evoluția stelară. Acestea au fost identificate pentru prima dată ca o clasă distinctă la începutul secolului XX, având perioade orbitale extrem de scurte, de obicei între 0,2 și 0,8 zile. Distanța dintre centrele celor două stele este adesea de doar câteva raze solare, ceea ce forțează straturile lor exterioare să se suprapună.Fenomenul este guvernat de „Limita Roche”, care definește regiunea din jurul unei stele unde materialul este legat gravitațional de aceasta. În binarele de contact, ambele stele își umplu lobii Roche, permițând transferul de masă și energie printr-un gât de legătură. Această conexiune creează un înveliș convectiv comun care uniformizează temperaturile de suprafață, chiar dacă stelele au mase diferite, un proces studiat intens de astrofizicieni precum Leon Lucy în anii 1960.Evoluția acestor sisteme este marcată de pierderea momentului cinetic prin vânturi stelare și frânare magnetică. Acest proces forțează stelele să se apropie tot mai mult până la o fuziune inevitabilă. Rezultatul final este adesea o „albastră rătăcitoare” (blue straggler), o stea care pare mai tânără și mai masivă decât restul populației stelare din vecinătatea sa. Observațiile realizate de misiunea Gaia a Agenției Spațiale Europene au confirmat existența a mii de astfel de sisteme în Calea Lactee.