Frații Wright au revoluționat aviația tratând elicele ca pe niște aripi rotative, nu ca pe niște șuruburi.

În perioada premergătoare zborului istoric din 17 decembrie 1903 de la Kitty Hawk, Wilbur și Orville Wright au realizat că teoriile navale despre elice erau complet greșite pentru aer. Ei au fost primii care au înțeles că aerul este un fluid compresibil și că palele elicei trebuie să funcționeze ca profile aerodinamice (airfoils). Folosind datele obținute în propriul tunel eolian construit în 1901, au calculat că fiecare secțiune a palei trebuie să aibă un unghi de atac specific pentru a genera tracțiune constantă.Designul lor a fost remarcabil deoarece palele erau răsucite, permițând întregii suprafețe să producă forță în mod uniform, deși vârful elicei se mișcă mult mai repede decât butucul. Această abordare a permis elicei lor să atingă o eficiență de aproximativ 66%, o cifră uluitoare dacă o comparăm cu designurile contemporane care abia atingeau 40%. Fără această eficiență, motorul lor de doar 12 cai putere, construit de Charlie Taylor, nu ar fi putut niciodată să ridice de la sol aeronava Wright Flyer.Inginerii moderni confirmă că principiile stabilite de frații Wright rămân fundamentale pentru designul elicelor de astăzi. Ei au tratat elicea nu ca pe un obiect rigid care se împinge într-un solid, ci ca pe o suprafață care generează o diferență de presiune conform ecuației lui Bernoulli. Această descoperire a transformat propulsia aeriană dintr-o ghicitoare empirică într-o disciplină științifică precisă. Succesul lor a demonstrat că optimizarea formei palei este la fel de critică precum puterea motorului.