Un ceas mecanic cu pendul pierde aproximativ o jumătate de secundă pe zi din cauza frecării și a rezistenței aerului.

Funcționarea unui ceas cu pendul se bazează pe oscilația armonică, un concept formalizat de Christiaan Huygens în anul 1656. Deși perioada de oscilație depinde teoretic doar de lungimea tijei și de gravitație, în realitate intervin forțele de disipare a energiei. Rezistența aerodinamică exercitată asupra greutății pendulului și frecarea mecanică din suspensie transformă energia cinetică în căldură.Studiile de dinamică arată că densitatea aerului influențează direct forța de rezistență, motiv pentru care variațiile de presiune atmosferică pot afecta precizia. Pentru a combate acest fenomen, ceasurile de înaltă precizie din secolul al XIX-lea, precum cele create de Sigmund Riefler, erau sigilate în carcase vidate. Această inovație a permis atingerea unei erori de doar câteva milisecunde pe zi, o performanță remarcabilă pentru acea epocă.În contrast, standardul actual de timp este definit de ceasurile atomice cu cesiu-133, tehnologie dezvoltată inițial de Louis Essen în 1955 la Laboratorul Național de Fizică din Regatul Unit. Aceste dispozitive măsoară tranzițiile energetice ale electronilor, eliminând complet erorile cauzate de frecarea mecanică. În timp ce un pendul clasic deviază vizibil în 24 de ore, cele mai avansate ceasuri optice cu rețea laser pierd mai puțin de o secundă pe întreaga durată de viață a Universului.