În epoca barocă, Biserica a condamnat furculița, considerând-o o ofensă adusă divinității.

Istoria furculiței în Europa Occidentală începe cu rezistență culturală și religioasă acerbă. Un moment de referință a avut loc în secolul al XI-lea, când o prințesă bizantină s-a căsătorit cu Dogele Veneției și a adus cu ea furculițe de aur. Clerul local a interpretat gestul ca pe o aroganță extremă, declarând că degetele create de Dumnezeu sunt singurele instrumente demne pentru a atinge hrana sacră.Când prințesa a murit de o boală degenerativă la scurt timp după nuntă, Sfântul Petru Damian a proclamat că aceasta a fost pedeapsa divină pentru utilizarea furculiței. Această mentalitate a persistat sute de ani, influențând percepția publică până în perioada Barocului. În Franța secolului al XVII-lea, regele Ludovic al XIV-lea prefera în continuare să mănânce cu degetele, deși furculița începuse să apară la curtea sa.Popularizarea tacâmului a fost accelerată de moda gulerelor de tip „Ruff”, acele accesorii voluminoase din dantelă care făceau aplecarea spre farfurie aproape imposibilă fără a murdări hainele scumpe. În Anglia, Thomas Coryat a fost ridiculizat în 1611 pentru că a promovat furculița după o călătorie în Italia, fiind poreclit „Furcifer”.Abia spre sfârșitul anilor 1600, furculița cu patru dinți, curbată, a devenit standardul ergonomic pe care îl folosim și astăzi. Schimbarea de paradigmă a transformat un obiect considerat „efeminat” și „diabolic” într-o necesitate absolută a igienei moderne. Astăzi, istoricii culinari consideră adoptarea furculiței drept unul dintre cele mai importante momente în evoluția etichetei sociale europene.