Gravitația curbează lumina prin deformarea spațiului, transformând galaxiile îndepărtate în „inele Einstein” spectaculoase.

Fenomenul de lentilă gravitațională a fost descris teoretic de Albert Einstein în 1915 prin Teoria Relativității Generale. Prima confirmare experimentală a avut loc pe 29 mai 1919, în timpul unei eclipse totale de Soare. Astronomul britanic Arthur Eddington a observat că poziția stelelor din roiul Hyades părea ușor deplasată deoarece lumina lor era deviată de masa Soarelui.Un „inel Einstein” complet apare doar atunci când sursa de lumină, obiectul masiv care acționează ca lentilă și observatorul sunt aliniați perfect. Dacă alinierea este imperfectă, rezultă arcuri de lumină sau imagini multiple ale aceleiași galaxii. Masa necesară pentru a crea acest efect este colosală, fiind de obicei vorba despre grupuri de galaxii care cântăresc de trilioane de ori mai mult decât Soarele.În prezent, Telescopul Spațial James Webb utilizează aceste lentile naturale pentru a studia universul timpuriu. Un exemplu celebru este roiul de galaxii SMACS 0723, a cărui gravitație a mărit imaginea unor obiecte aflate la peste 13 miliarde de ani-lumină distanță. Fără acest efect de amplificare, tehnologia actuală nu ar putea detecta primele stele formate după Big Bang.