O singură cămașă de zale medievală conținea peste 30.000 de inele de fier împletite manual.

Cămășile de zale, cunoscute sub numele de 'hauberk', au reprezentat standardul de protecție în Europa între secolele IX și XIV. Această tehnologie presupunea un proces complex în care fiecare inel era trecut prin alte patru, creând un model de tip 4-în-1 care oferea o flexibilitate remarcabilă. Analizele metalurgice efectuate de Royal Armouries din Leeds confirmă că inelele erau fabricate din fier moale sau oțel cu conținut scăzut de carbon, fiind ulterior nituite pentru a preveni desfacerea lor la impact.Un armurier experimentat avea nevoie de aproximativ 600 până la 1.000 de ore de lucru pentru a finaliza o singură piesă de calitate superioară. O cămașă standard de mărime medie cântărea între 9 și 13 kilograme, însă greutatea era distribuită eficient pe umeri și talie cu ajutorul unei curele. Această greutate este comparabilă cu echipamentul modern purtat de soldați sau pompieri, permițând o mobilitate surprinzătoare pe câmpul de luptă.Eficiența zalelor a fost demonstrată în numeroase teste balistice moderne, care arată că acestea sunt aproape imposibil de tăiat cu o sabie, deși pot fi străpunse de arme specializate precum arbaletele grele sau sulițele de cavalerie. Pentru a compensa lipsa de rigiditate, cavalerii foloseau gambesonul, o jachetă din mai multe straturi de in sau lână care putea avea o grosime de până la 5 centimetri. Această combinație a rămas dominantă până la Bătălia de la Agincourt din 1415, când perfecționarea armurilor din plăci de oțel a început să înlocuiască treptat zalele ca protecție principală.