Cangurii folosesc tendoane elastice pe post de arcuri: cu cât sar mai repede, cu atât consumă mai puțină energie.

Sistemul biomecanic al cangurului, în special la speciile mari precum Cangurul Roșu (Macropus rufus), este un miracol al evoluției studiat intens de biologi precum Terence Dawson. Tendoanele achiliene lungi și groase funcționează ca niște arcuri pogo, stocând până la 70% din energia de revenire elastică la fiecare aterizare. Această capacitate de a recicla energia cinetică înseamnă că inima și mușchii lor nu trebuie să depună un efort proporțional cu viteza de deplasare.Cercetările publicate în reviste de specialitate precum Nature au demonstrat că, spre deosebire de un cal sau un om, consumul de oxigen al unui cangur rămâne constant sau chiar scade ușor odată ce acesta depășește viteza de 15-18 km/h. Acest fenomen se datorează faptului că forța necesară saltului provine din tensiunea elastică a tendoanelor și nu din contracția musculară activă. La viteze mari, picioarele funcționează aproape exclusiv pe baza acestui mecanism pasiv de stocare a energiei.Pe lângă picioare, coada cangurului joacă un rol crucial, acționând ca un al cincilea membru care generează forță de propulsie egală cu cea a picioarelor din față și din spate combinate în timpul mersului lent. Totuși, această specializare extremă vine cu un cost anatomic. Structura bazinului și a coloanei vertebrale îi împiedică să își miște picioarele independent, ceea ce face imposibil mersul obișnuit sau deplasarea în marșarier. Această adaptare este vitală pentru supraviețuirea în mediul arid al Australiei, unde resursele de hrană sunt dispersate pe suprafețe vaste.