În vidul absolut, două plăci metalice așezate foarte aproape una de cealaltă se atrag reciproc din cauza fluctuațiilor cuantice.

Efectul Casimir a fost prezis teoretic în anul 1948 de către fizicianul olandez Hendrik Casimir, în timp ce lucra la Laboratoarele de Cercetare Philips din Eindhoven. El a propus că forțele electromagnetice dintre două suprafețe conductoare neutre pot fi explicate prin energia punctului zero din electrodinamica cuantică. Conform mecanicii cuantice, vidul nu este o stare de nimic absolut, ci conține fluctuații de energie care apar și dispar sub formă de particule virtuale.Atunci când două plăci sunt plasate la o distanță de ordinul nanometrilor, lungimile de undă ale fluctuațiilor cuantice dintre ele sunt restricționate. Doar anumite moduri de vibrație pot exista în acest spațiu îngust, în timp ce în afara plăcilor există un spectru infinit de moduri. Această dezechilibrare creează o densitate de energie mai mică între plăci decât în exterior, rezultând o forță de atracție măsurabilă.Confirmarea experimentală precisă a venit mult mai târziu, în anul 1997, când Steve Lamoreaux de la Laboratorul Național Los Alamos a utilizat un pendul de torsiune pentru a măsura forța cu o acuratețe de 5%. Ulterior, în 2001, cercetătorii de la Universitatea din Padova au demonstrat efectul folosind micro-oglinzi de siliciu. Această forță devine dominantă la scări mai mici de 100 de nanometri, fiind un factor critic în proiectarea sistemelor micro-electro-mecanice (MEMS).