Sunetul nu se poate propaga în vid deoarece are nevoie de un mediu material pentru a transmite vibrațiile.

Sunetul este definit în fizică ca o undă mecanică longitudinală care necesită un mediu elastic pentru a se propaga. Viteza sunetului depinde direct de densitatea și elasticitatea mediului, atingând aproximativ 343 de metri pe secundă în aer la o temperatură de 20 de grade Celsius. În contrast, vidul spațial are o densitate extrem de scăzută, cu aproximativ un atom pe centimetru cub, ceea ce este insuficient pentru a susține o undă sonoră.Această realitate fizică a fost demonstrată pentru prima dată în anul 1660 de către fizicianul britanic Robert Boyle. El a folosit o pompă de aer pentru a crea un vid parțial într-un recipient de sticlă ce conținea un clopoțel. Pe măsură ce aerul era eliminat, sunetul clopoțelului devenea tot mai slab până când a dispărut complet, deși ciocănelul continua să lovească metalul.În timp ce undele sonore sunt blocate, undele electromagnetice, cum este lumina sau semnalele radio, pot călători prin vid fără probleme. Acest lucru se datorează faptului că radiația electromagnetică este formată din fotoni care se auto-propagă prin câmpuri electrice și magnetice oscilante. Din acest motiv, putem vedea lumina unei supernove de la miliarde de ani-lumină distanță, dar nu vom auzi niciodată zgomotul exploziei.Agenția Spațială NASA confirmă că, deși există regiuni cu gaze dense în nebuloase care ar putea teoretic să vibreze, frecvențele rezultate ar fi mult sub pragul auzului uman. Experimentele moderne realizate în camere anecoice și de vid ultra-înalt confirmă constant concluziile lui Boyle. Astfel, liniștea absolută a spațiului rămâne un element fundamental al astrofizicii moderne.