Vidul cosmic nu este gol, ci o arenă activă unde particulele virtuale apar și dispar de trilioane de ori pe secundă.

Conceptul de spumă cuantică a fost introdus pentru prima dată de fizicianul John Wheeler în anul 1955. Acesta descrie natura agitată a spațiu-timpului la scara Planck, adică la dimensiuni de aproximativ 1,6 x 10 la puterea minus 35 metri. La acest nivel extrem de mic, legile fizicii clasice nu mai sunt valabile, iar spațiul devine turbulent.Fundamentul teoretic al acestui fenomen este Principiul Incertitudinii al lui Werner Heisenberg, formulat în 1927. Acest principiu demonstrează că nu putem cunoaște simultan cu precizie absolută energia și durata de viață a unui sistem cuantic. Din acest motiv, energia vidului fluctuează constant, permițând apariția spontană a particulelor virtuale din nimic.Existența acestor fluctuații a fost confirmată experimental prin Efectul Casimir, prezis de Hendrik Casimir în 1948 și demonstrat în laborator de Steven Lamoreaux în 1997. Experimentul a arătat că două plăci metalice neîncărcate, plasate foarte aproape una de alta în vid, sunt împinse împreună de presiunea radiației acestor particule virtuale.Această activitate frenetică are implicații majore în cosmologie și în studiul găurilor negre prin Radiația Hawking. Stephen Hawking a teoretizat în 1974 că, dacă o pereche de particule virtuale apare la marginea unei găuri negre, una poate fi absorbită în timp ce cealaltă scapă sub formă de radiație. Astfel, ceea ce numim nimic este de fapt sursa energiei întunecate care accelerează expansiunea Universului.