Fiordurile se ridică în mod constant pe măsură ce scoarța terestră de sub ele se înalță.

Fenomenul de revenire post-glaciară, cunoscut științific sub numele de ajustare izostatică glacială (GIA), reprezintă răspunsul elastic și vâscos al scoarței terestre la schimbările de masă de la suprafață. În timpul Ultimei Maxime Glaciare, acum aproximativ 20.000 de ani, calote de gheață groase de peste 3 kilometri au acoperit mari părți din emisfera nordică. Această greutate colosală a deformat litosfera și a împins astenosfera subiacentă, stratul maleabil al mantalei, spre exterior.Odată cu topirea masivă a gheții la începutul Holocenului, acum aproximativ 11.700 de ani, presiunea a dispărut, permițând mantalei să curgă înapoi sub regiunile depresionare. Studiile realizate de Administrația Națională Oceanică și Atmosferică (NOAA) confirmă că procesul continuă și astăzi într-un ritm măsurabil prin GPS de înaltă precizie. În Golful Hudson din Canada și în Golful Botnic din Suedia, solul se ridică cu o viteză record de până la 10-12 milimetri pe an.Cercetătorii de la Universitatea din Oslo au demonstrat că această ridicare a influențat direct formarea fiordurilor norvegiene, transformând fostele brațe marine în lacuri de apă dulce pe măsură ce pragurile de la intrare s-au ridicat deasupra nivelului mării. Acest proces este esențial pentru înțelegerea schimbărilor climatice, deoarece ridicarea uscatului poate compensa local creșterea globală a nivelului oceanelor. Geologii estimează că va mai dura încă 10.000 de ani până când scoarța terestră va atinge un echilibru hidrostatic complet în aceste regiuni.