Grădinile baroce foloseau iluzii optice precum perspectiva forțată pentru a face spațiile mici să pară infinite.

Grădinile de la Versailles, proiectate de André Le Nôtre începând cu anul 1661 pentru Ludovic al XIV-lea, reprezintă apogeul stilului „jardin à la française”. Arhitectul a utilizat principii matematice avansate și optică geometrică pentru a manipula perspectiva privitorului. De exemplu, în cazul Marelui Canal, acesta a fost construit astfel încât lățimea sa să crească pe măsură ce se îndepărtează de palat. Această tehnică compensează scurtarea naturală a perspectivei și face ca apa să pară mult mai lungă decât cei 1,6 kilometri reali.O altă metodă utilizată este anamorfoza, unde obiectele sunt distorsionate pentru a părea proporționale doar dintr-un anumit punct de observație, de obicei ferestrele camerei regelui. Studiile realizate de istorici de artă precum Allen S. Weiss confirmă că aceste grădini nu erau doar spații de recreere, ci instrumente politice de control vizual. Prin eliminarea orizontului vizibil, regele sugera că domeniul său nu are sfârșit, o metaforă directă pentru absolutismul francez din secolul al XVII-lea.Conceptul de „Ha-Ha”, deși popularizat ulterior în Anglia de către William Kent și Bridgeman, își are rădăcinile în fortificațiile franceze. Acest șanț adânc cu un perete vertical ascuns permitea păstrarea animalelor la distanță fără a bloca vederea panoramică. Această inovație a marcat tranziția către peisagistica modernă, unde granița dintre grădina controlată și mediul natural devenea invizibilă pentru ochiul uman.