Iacii nu pot supraviețui la altitudini joase din cauze biologice.

Iacul (Bos grunniens) este un mamifer remarcabil, adaptat genetic pentru a trăi la altitudini cuprinse între 3.000 și 5.400 de metri în platoul Tibetan și Himalaya. Un studiu publicat în jurnalul Nature Genetics în 2012 a identificat gene specifice, precum ADAM17, care ajută iacul să reziste la niveluri scăzute de oxigen. Aceste adaptări includ plămâni și o inimă mult mai mari decât la vitele obișnuite, permițându-le să transporte eficient oxigenul în sânge.La altitudini joase, unde presiunea atmosferică este mai mare și temperaturile depășesc 15 grade Celsius, aceste adaptări devin periculoase. Iacii nu au glande sudoripare funcționale pe cea mai mare parte a corpului, bazându-se pe respirație pentru a elimina căldura. Deoarece blana lor are un strat izolator de puf extrem de dens, aceștia nu pot disipa căldura acumulată, ceea ce duce la hipertermie rapidă.Cercetările efectuate de International Yak Information Center arată că iacii ținuți sub 2.000 de metri prezintă o rată a mortalității mult mai ridicată din cauza stresului termic. Hipertermia cronică provoacă inflamații sistemice și suprasolicitarea sistemului cardiovascular. În final, inima iacului, adaptată pentru efort în aer rarefiat, cedează sub presiunea temperaturilor ridicate și a densității mari de oxigen de la nivelul mării.