Vechii romani credeau că strănutul poate expulza sufletul din corp.

Conceptul de „pneuma” sau suflu vital era central în filozofia și medicina antică, fiind considerat legătura directă dintre corp și spirit. Romanii, influențați de tradițiile grecești, vedeau respirația nu doar ca pe un proces biologic, ci ca pe esența vieții însăși. Un strănut violent era perceput ca o perturbare a acestui echilibru delicat, capabilă să destabilizeze spiritul.Istoricul Pliniu cel Bătrân menționează în scrierile sale din secolul I d.Hr. obiceiul de a saluta un strănut, întrebând retoric în lucrarea „Naturalis Historia” de ce oamenii folosesc astfel de urări. Această practică era atât de înrădăcinată încât chiar și împăratul Tiberius, cunoscut pentru firea sa retrasă, insista să fie salutat de fiecare dată când strănuta în public. Ritualul avea rolul unei incantații magice de protecție împotriva forțelor nevăzute.Mai târziu, în timpul ciumei din secolul al VI-lea, Papa Grigore I cel Mare a oficializat o practică similară, cerând credincioșilor să spună „Dumnezeu să te binecuvânteze”. Aceasta a fost o reacție directă la faptul că strănutul devenise un simptom fatal al bolii. Astfel, ceea ce a început ca o teamă metafizică romană de pierdere a sufletului s-a transformat, prin influență religioasă și necesitate medicală, în eticheta socială modernă pe care o practicăm în prezent.