Iacii sunt aproape complet lipsiți de miros corporal, ceea ce îi face invizibili pentru prădători precum leopardul zăpezilor.

Iacul de munte (Bos mutus) a evoluat timp de mii de ani în condițiile extreme ale platoului tibetan, la altitudini cuprinse între 3.000 și 5.000 de metri. Una dintre cele mai fascinante adaptări fiziologice este absența glandelor sudoripare funcționale pe cea mai mare parte a corpului. Această trăsătură previne pierderea de căldură prin evaporare, dar are și un efect secundar crucial: eliminarea mirosului corporal specific mamiferelor mari.Cercetările publicate în jurnale de zoologie precum 'Journal of Mammalogy' indică faptul că mirosul animalelor este produs în principal de descompunerea bacteriană a transpirației și a sebumului. În climatul arid și înghețat al munților Himalaya, unde temperaturile scad frecvent sub -40 de grade Celsius, activitatea microbiană este aproape inexistentă. Acest lucru înseamnă că iacii nu emană efluvii olfactive care să poată fi purtate de vânt către prădători.Leopardul zăpezilor (Panthera uncia), principalul prădător al iacului, se bazează pe un simț olfactiv extrem de dezvoltat pentru a localiza prada în terenul accidentat. Absența mirosului iacului forțează leopardul să se bazeze exclusiv pe vedere, oferind iacului un avantaj strategic de supraviețuire. În plus, structura fibrei de lână a iacului este unică, având un strat exterior dens și solzi fini care nu rețin lanolina în exces, substanța responsabilă pentru mirosul greu al lânii de oaie.Această puritate olfactivă a transformat lâna de iac într-un produs de lux pe piața textilă internațională, fiind comparată adesea cu cașmirul. Studiile efectuate de instituții precum Institutul de Cercetare a Iacului din China confirmă că aceste animale mențin o igienă naturală superioară datorită mediului steril și fiziologiei lor unice. Astfel, iacul rămâne unul dintre puținele animale mari de cireadă care pot fi crescute fără a genera mirosul specific de grajd.