Deși are corzi, pianul este clasificat oficial ca instrument de percuție.

Sistemul de clasificare Hornbostel-Sachs, publicat pentru prima dată în 1914, încadrează pianul în categoria cordofoanelor, însă din punct de vedere tehnic și funcțional, acesta este un instrument de percuție. Mecanismul intern, cunoscut sub numele de „mecanică”, a fost perfecționat de Bartolomeo Cristofori în jurul anului 1700. Inovația sa majoră a fost introducerea ciocănelelor care lovesc corzile, spre deosebire de clavecin, unde corzile erau ciupite.Fiecare dintre cele 88 de clape activează un ansamblu complex de pârghii care propulsează ciocănelul către coardă. Viteza cu care ciocănelul lovește coarda determină intensitatea sunetului, oferind controlul dinamic denumit „piano e forte”. Imediat după impact, un mecanism de eșapament permite ciocănelului să se retragă, lăsând coarda să vibreze la frecvența sa naturală. Fără această retragere instantanee, ciocănelul ar amortiza vibrația, oprind sunetul prematur.Pianul modern utilizează corzi de oțel tensionate la forțe extreme, adesea depășind 18 tone în total pe cadrul de fontă. Energia cinetică a ciocănelului este transferată corzii, care apoi transmite vibrația către placa de rezonanță din lemn de molid. Această placă amplifică sunetul, transformând energia mecanică în unde acustice perceptibile. Deși sunetul provine de la vibrația unei corzi, modul de activare prin lovire rămâne criteriul esențial pentru apartenența sa la familia percuției.