În trecut, ceaiul era presat în cărămizi solide și folosit drept monedă de schimb.

Utilizarea cărămizilor de ceai ca monedă a început în timpul Dinastiei Tang (618-907 d.Hr.) și a atins apogeul în timpul Dinastiei Ming. Această formă de plată a fost esențială pe Drumul Ceaiului și al Cailor, o rețea comercială vastă care lega provinciile chineze Yunnan și Sichuan de Tibet și Asia Centrală. O singură cărămidă de ceai de calitate superioară putea echivala cu valoarea unei oi, în timp ce pentru un cal de luptă tibetan erau necesare aproximativ 20 până la 60 de cărămizi.Procesul de fabricație implica măcinarea frunzelor de ceai, aburirea lor și presarea amestecului în forme metalice sau de lemn. Pentru a asigura coeziunea, se adăugau uneori ingrediente precum făina de orez sau chiar sânge de bou. Cărămizile erau marcate cu sigilii oficiale care garantau greutatea și originea, oferind încredere comercianților în valoarea lor nominală.Această monedă neobișnuită a rămas în circulație în zone izolate din Mongolia și Siberia până la începutul secolului XX, în special în timpul Primului Război Mondial, când monedele metalice au devenit rare. Avantajul major față de banii de hârtie era valoarea intrinsecă, deoarece ceaiul putea fi consumat ca medicament sau aliment în perioade de foamete. Astăzi, aceste cărămizi sunt considerate obiecte de colecție și sunt studiate de numismați pentru rolul lor unic în istoria economică a Asiei.