Insulele vulcanice funcționează ca „izvoare” de viață pentru oceane datorită cenușii bogate în fosfor și fier.

Cenușa vulcanică este compusă din fragmente minuscule de rocă și sticlă vulcanică, având o structură poroasă care facilitează eliberarea rapidă a elementelor chimice. Printre cele mai importante minerale se numără fierul, fosforul, azotul și siliciul, care sunt adesea factori limitatori pentru creșterea biologică în largul mării.Un studiu publicat în jurnalul Nature în 2011 a demonstrat cum erupția vulcanului Eyjafjallajökull din Islanda a fertilizat porțiuni vaste din Oceanul Atlantic de Nord. Cercetătorii de la Centrul Național de Oceanografie din Southampton au confirmat că depunerile de cenușă au crescut nivelul de fier dizolvat, stimulând o înflorire masivă a fitoplanctonului pe o suprafață de mii de kilometri pătrați.Fitoplanctonul, format din organisme microscopice fotosintetice, consumă dioxid de carbon și produce aproximativ 50% din oxigenul planetei. Prin stimularea acestor organisme, activitatea vulcanică nu doar că susține rețeaua trofică locală, dar contribuie și la reglarea climatului global prin sechestrarea carbonului în adâncurile oceanului.Arhipelaguri precum Hawaii, Galápagos și Insulele Canare sunt exemple clasice de ecosisteme hiper-productive create prin acest mecanism de reciclare geologică. În aceste regiuni, activitatea vulcanică constantă reînnoiește stocul de nutrienți din apă, menținând o diversitate biologică mult mai ridicată decât în zonele oceanice înconjurătoare care nu beneficiază de acest aport mineral.