Diamantul este cel mai dur material natural de pe Pământ, putând fi zgâriat doar de un alt diamant.

Duritatea diamantului este rezultatul structurii sale cristaline cubice centrate pe fețe. În această configurație, fiecare atom de carbon formează patru legături covalente extrem de scurte și puternice cu atomii vecini, creând o rețea tridimensională rigidă. Această structură a fost documentată riguros de mineralogul german Friedrich Mohs, care a introdus scara de duritate în anul 1812.Pe scara Mohs, diamantul este de aproximativ patru ori mai dur decât corindonul (rubinul și safirul), care ocupă poziția 9. Această diferență uriașă între ultimele două trepte subliniază natura excepțională a diamantului. Deși există materiale sintetice precum nitrura de bor cubică sau agregatele de nanobaghete de diamant care pot rivaliza cu el, diamantul rămâne liderul incontestabil al materialelor naturale.Utilizarea industrială a diamantelor a explodat în secolul XX, fiind esențiale în forajele petroliere și în tăierea de precizie a metalelor dure. Un aspect fascinant este faptul că, deși sunt extrem de dure, diamantele prezintă planuri de clivaj perfecte. Dacă sunt lovite cu un ciocan într-un unghi specific, legăturile dintre planurile de atomi se rup, permițând tăierea pietrei brute în fațete strălucitoare.Cercetările moderne de la instituții precum Carnegie Institution for Science au demonstrat că duritatea poate varia ușor în funcție de puritatea cristalului și de orientarea fețelor sale. Totuși, în condiții naturale standard, nicio altă substanță nu poate penetra suprafața unui diamant. Această proprietate le face nu doar prețioase, ci și indispensabile pentru tehnologia modernă, de la microelectronică la bisturie chirurgicale de înaltă precizie.