Blana iacului este un izolator atât de eficient încât zăpada de pe spatele lui nu se topește de la căldura corpului.

Iacul tibetan (Bos grunniens) trăiește la altitudini cuprinse între 3.000 și 5.400 de metri în Podișul Tibetan și în Himalaya. Pentru a supraviețui acestor condiții extreme, evoluția i-a dotat cu o blană stratificată unică. Stratul exterior este format din fire de gardă lungi și aspre care pot ajunge până la 70 de centimetri lungime. Aceste fire acționează ca o barieră împotriva vântului și a precipitațiilor, protejând straturile inferioare de umiditate.Sub acest înveliș se află un strat intermediar de lână și un strat de puf extrem de fin cunoscut sub numele de khullu. Fibrele de khullu au un diametru mediu de 16 până la 20 de microni, fiind comparabile cu lâna de cașmir. Această densitate extremă a fibrelor creează mii de buzunare mici de aer care blochează transferul termic prin conducție. Studiile zoologice arată că iacul are o rată metabolică adaptată care îi permite să își mențină temperatura internă constantă fără a irosi energie prin pierderi de căldură cutanată.Capacitatea de a menține zăpada netopită pe spate este un indicator direct al eficienței termice. Dacă zăpada s-ar topi, apa rezultată ar îngheța ulterior lângă piele, provocând hipotermie. Această adaptare este atât de eficientă încât iacii nu transpiră aproape deloc, deoarece glandele lor sudoripare sunt în mare parte inactive pentru a conserva apa și căldura. Cercetările efectuate de Academia Chineză de Științe Agricole confirmă că structura cutanată a iacului este de două ori mai groasă decât cea a vitelor obișnuite, oferind o barieră suplimentară împotriva frigului de -40 de grade Celsius.