Egiptenii antici foloseau pâinea mucegăită pentru a trata rănile infectate, anticipând antibioticele moderne.

Papirusul Ebers, datat în jurul anului 1550 î.Hr., este unul dintre cele mai vechi documente medicale care menționează utilizarea alimentelor mucegăite pentru tratarea afecțiunilor. Deși egiptenii nu înțelegeau biologia microscopică, ei au observat empiric că mucegaiul de pe pâinea de orz oprea supurația rănilor. Această metodă a fost documentată și în alte culturi antice, inclusiv în China și Grecia, unde se foloseau brânzeturi sau plante mucegăite.Abia în 1928, Alexander Fleming a redescoperit acest principiu când a observat că mucegaiul Penicillium notatum a distrus culturile de stafilococ din laboratorul său. Substanța activă, penicilina, a revoluționat medicina modernă, însă rădăcinile sale se află în practicile de acum 3.500 de ani. Cercetările moderne confirmă că speciile de fungi din genul Penicillium cresc frecvent pe produsele de panificație depozitate în condiții de umiditate.Egiptenii foloseau un protocol complex care includea și mierea, despre care știm astăzi că are un pH scăzut și o concentrație mare de zahăr care deshidratează bacteriile. Combinația dintre antibioticele naturale din mucegai și proprietățile higroscopice ale mierii crea o barieră protectoare eficientă. Această abordare demonstrează o înțelegere avansată a farmacologiei naturale într-o epocă în care majoritatea bolilor erau atribuite spiritelor rele.