În multe fiorduri, apa dulce plutește deasupra apei sărate fără ca cele două să se amestece.

Acest fenomen oceanografic este definit prin conceptul de stratificare a densității, unde salinitatea joacă rolul principal în determinarea masei volumice a apei. Apa de mare are o salinitate medie de aproximativ 35 de părți la mie, ceea ce o face cu circa 2,5% mai densă decât apa dulce provenită din topirea ghețarilor sau din râuri. În fiordurile din Norvegia sau Noua Zeelandă, acest strat superior de apă dulce poate avea o grosime cuprinsă între 2 și 10 metri.Zona de tranziție rapidă unde salinitatea se schimbă drastic pe o distanță verticală mică se numește haloclină. Într-un mediu deschis precum oceanul, valurile și vântul ar amesteca rapid aceste straturi. Totuși, topografia specifică a fiordurilor, cu pereți abrupți și adăpostiți, acționează ca o barieră naturală împotriva turbulențelor atmosferice, permițând menținerea unei stratificări stabile pe perioade lungi.Cercetările efectuate de institute precum Institutul Norvegian de Cercetări Marine arată că acest strat de suprafață afectează direct biodiversitatea. Organismele marine adaptate la apă sărată nu pot supraviețui în stratul superior, creând o barieră biologică invizibilă. De asemenea, stratul de apă dulce poate acționa ca o lentilă, captând căldura solară și modificând temperatura straturilor inferioare prin efectul de seră acvatic.