Termenul „Rh” din grupele sanguine provine de la maimuța Rhesus, specia folosită în 1940 pentru a identifica acest factor sanguin.

Descoperirea factorului Rh a avut loc în anul 1940 la Institutul Rockefeller din New York, fiind realizată de imunologul Karl Landsteiner și hematologul Alexander Wiener. Experimentul lor a implicat injectarea sângelui de la maimuța Macaca mulatta, cunoscută sub numele de Rhesus, în iepuri și porcușori de Guineea. Cercetătorii au observat că serul animalelor injectate cauza aglutinarea (gruparea) celulelor roșii la aproximativ 85% din populația umană testată.Această reacție a demonstrat prezența unui antigen comun între oameni și primate, pe care l-au numit factorul Rhesus. Ulterior, s-a clarificat faptul că sistemul Rh este mult mai complex, implicând peste 50 de antigeni diferiți, dintre care antigenul D este cel mai important din punct de vedere clinic. Persoanele care posedă antigenul D sunt clasificate ca Rh-pozitive, în timp ce restul sunt Rh-negative.Importanța medicală a acestei descoperiri a devenit evidentă în 1941, când Philip Levine și Rufus Stetson au legat factorul Rh de boala hemolitică a nou-născutului. Această afecțiune apare atunci când o mamă cu Rh-negativ dezvoltă anticorpi împotriva sângelui fătului cu Rh-pozitiv, ducând la distrugerea globulelor roșii ale bebelușului. Înainte de introducerea tratamentului cu imunoglobulină anti-D în 1968, această condiție cauza mii de decese infantile anual.Astăzi, testarea Rh este o procedură standard în transfuzii și îngrijirea prenatală la nivel mondial. Deși numele provine de la macacul Rhesus, studiile genetice ulterioare au arătat că antigenul uman nu este identic cu cel al maimuței, însă termenul „Rh” a rămas înrădăcinat în terminologia medicală globală. Această descoperire rămâne unul dintre cei mai importanți piloni ai medicinei moderne și ai siguranței transfuzionale.