Lăcustele folosesc un mecanism biologic de tip catapultă pentru a sări la distanțe uriașe.

Săritura lăcustei este un triumf al ingineriei biologice bazat pe stocarea energiei elastice în cuticula exoscheletului. Mușchii extensori ai picioarelor posterioare sunt extrem de puternici, dar nu se pot contracta suficient de rapid pentru a genera singuri forța necesară unui salt exploziv. În schimb, lăcusta folosește un mecanism de blocare la nivelul articulației femuro-tibiale, permițând mușchilor să se contracte lent și să deformeze o proteină elastică numită rezilină.Studiile realizate de cercetători precum Malcolm Burrows de la Universitatea Cambridge au demonstrat că acest proces funcționează exact ca un arc întins. Rezilina poate stoca o cantitate masivă de energie potențială fără a se rupe, pe care o eliberează apoi în doar câteva milisecunde. Această descărcare rapidă produce o accelerație de aproximativ 20 de metri pe secundă la pătrat, depășind limitele fiziologice ale țesutului muscular obișnuit.Interesant este că organele auditive ale lăcustei, numite timpane, sunt localizate pe primul segment al abdomenului, sub aripi. Această poziționare strategică le permite să monitorizeze vibrațiile aerului și sunetele prădătorilor în timp ce sunt în mișcare. Combinația dintre propulsia de catapultă și auzul abdominal transformă lăcusta într-un supraviețuitor extrem de agil în fața amenințărilor externe.