Nasul cămilei funcționează ca un sistem avansat de reciclare a apei, recuperând umiditatea din fiecare respirație.

Cămilele (Camelus dromedarius) posedă o adaptare fiziologică remarcabilă numită contracurent de schimb termic la nivelul foselor nazale. Această structură include membrane mucoase extrem de higroscopice, care sunt susținute de o rețea complexă de oase turbinate. Aceste oase măresc suprafața de contact cu aerul fără a mări dimensiunea exterioară a nasului.În timpul nopților reci din deșert, mucoasa nazală a cămilei se răcește semnificativ sub temperatura corpului. Când aerul cald și saturat cu vapori părăsește plămânii la 38 de grade Celsius, acesta trece peste aceste suprafețe reci. Diferența de temperatură provoacă condensarea rapidă a apei, care este apoi absorbită direct de membranele nazale.Cercetările publicate în jurnale de fiziologie comparată arată că acest sistem permite cămilei să recupereze peste jumătate din apa din respirație. Mai mult, în timpul inhalării, aerul uscat al deșertului este umidificat prin evaporarea apei stocate în mucoasă, protejând astfel țesutul pulmonar delicat. Acest ciclu continuu de reciclare este esențial pentru supraviețuirea animalului în condiții de arșiță extremă.Studiile efectuate de cercetători precum Knut Schmidt-Nielsen au demonstrat că o cămilă poate supraviețui fără apă săptămâni întregi, pierzând doar o fracțiune din lichidele pe care un mamifer obișnuit le-ar elimina. Această eficiență este dublată de capacitatea nasului de a filtra nisipul și de a se închide complet în timpul furtunilor de praf. Este unul dintre cele mai sofisticate exemple de inginerie biologică întâlnite în natură.