Plasticul rezistă degradării deoarece structura sa moleculară este aproape identică cu cea a petrolului, care a rămas stabil în scoarța terestră timp de milioane de ani.

Plasticul este fabricat în principal din hidrocarburi derivate din petrol și gaze naturale. Aceste substanțe sunt compuse din legături covalente carbon-carbon și carbon-hidrogen care sunt incredibil de stabile din punct de vedere termodinamic. În natură, microorganismele precum bacteriile și fungii nu au evoluat mecanisme enzimatice pentru a descompune aceste structuri sintetice, deoarece ele nu existau în ecosistem până la jumătatea secolului XX.Petrolul din care provine plasticul s-a format în perioade precum Carboniferul, acum aproximativ 300-360 de milioane de ani. Acesta a rămas intact în rezervoare subterane deoarece mediul lipsit de oxigen și structura sa chimică complexă au prevenit degradarea biologică. Plasticul modern copiază această reziliență, motiv pentru care o sticlă din polietilen tereftalat (PET) poate persista în mediu între 450 și 1000 de ani.O descoperire majoră a avut loc în anul 2016, când cercetătorii de la Institutul de Tehnologie din Kyoto au identificat bacteria Ideonella sakaiensis. Aceasta a dezvoltat în mod natural enzime numite PETase și MHETase care pot „mânca” plasticul PET. Deși este un pas important, procesul natural este extrem de lent, iar oamenii de știință lucrează acum la variante sintetice ale acestor enzime care să accelereze descompunerea de până la șase ori față de rata originală.Problema majoră rămâne faptul că energia necesară pentru a rupe legăturile polimerice este mult mai mare decât energia pe care o bacterie ar putea-o obține din consumul plasticului. Din acest motiv, majoritatea deșeurilor plastice nu se biodegradează, ci se fragmentează în microplastice sub acțiunea razelor ultraviolete. Aceste particule rămân în ecosistem, demonstrând durabilitatea extremă moștenită de la precursorii fosili.