Rugina a fragilizat niturile Titanicului, grăbind distrugerea structurii navei în timpul impactului cu aisbergul.

Procesul chimic de formare a ruginii, cunoscut sub numele de oxidare, implică transferul de electroni de la fier către oxigen în prezența apei sau a umidității din aer. Pe Titanic, acest fenomen a fost accelerat de electroliții din apa sărată, care facilitează fluxul de electroni și accelerează coroziunea metalului.Cercetările metalurgice conduse de Dr. Tim Foecke de la Institutul Național de Standarde și Tehnologie (NIST) au scos la iveală detalii critice despre materialele folosite în 1909. Analiza fragmentelor recuperate a demonstrat că niturile conțineau o concentrație ridicată de zgură de silicat, ceea ce le făcea extrem de casante la temperaturi scăzute.În noaptea de 14 aprilie 1912, apa din Atlanticul de Nord avea o temperatură de aproximativ -2 grade Celsius. Această temperatură extremă, combinată cu degradarea chimică prin oxidare, a făcut ca niturile să nu se îndoaie sub presiune, ci să se rupă brusc, un fenomen numit fractură fragilă.Studiul publicat în cartea 'What Really Sank the Titanic' explică faptul că peste 3 milioane de nituri au fost folosite la asamblarea navei. Cedarea în lanț a acestor componente a permis separarea plăcilor de oțel ale carenei pe o lungime de aproximativ 90 de metri, sigilând soarta pachebotului în mai puțin de trei ore.