Cifrele romane nu au un simbol pentru zero, ceea ce a făcut calculele matematice extrem de dificile.

Sistemul de numerație roman a apărut în jurul secolelor VIII-IX î.Hr. și era un sistem aditiv, nu pozițional. Acest lucru înseamnă că valoarea unui simbol era în mare parte fixă, indiferent de locul său în număr, spre deosebire de sistemul nostru actual unde cifra 1 poate însemna unu, zece sau o sută. Lipsa cifrei zero a făcut ca operațiile precum înmulțirea sau împărțirea să necesite utilizarea abacului, un instrument de calcul fizic.Conceptul de zero ca număr de sine stătător a fost definit pentru prima dată de matematicianul indian Brahmagupta în anul 628 d.Hr., în lucrarea sa „Brahmasphutasiddhanta”. El a stabilit regulile matematice pentru utilizarea lui zero în adunări, scăderi și înmulțiri. Matematicienii arabi, precum Al-Khwarizmi, au preluat aceste idei în secolul al IX-lea, perfecționând sistemul zecimal pozițional pe care îl folosim astăzi.În Europa, cifrele arabe și conceptul de zero au fost introduse pe scară largă de Leonardo Fibonacci prin cartea sa „Liber Abaci”, publicată în 1202. Până atunci, europenii se bazau pe cifrele romane, care erau utile pentru evidențe simple, dar limitau progresul în algebră și astronomie. Adoptarea lui zero a permis dezvoltarea calculului diferențial și a fizicii moderne, deoarece fără acest simbol, ecuațiile complexe nu ar fi putut fi exprimate clar.